Există iubire fără acceptare, sau acceptare fără iubire? Se poate una fără alta?
Nu sunt sinonime – iubirea este necondiționată sau așa ar trebui să fie. Acceptarea este selfish și e de bine, o faci pentru tine și starea ta de bine. Există ‘iubire’ fără acceptare, ca în poveștile lui Eliade, este un fel de romantism de pe vremuri, când iubeai pe cineva, dar nu acceptai condițiile acelei iubiri / starea acelei iubiri. De fapt, era o neputință, un atașament, nu iubire.
În iubire nu există suferință. Iubirea este Dumnezeu, este flow, este connection. Acceptarea este când spui “ah, sunt ok acum, sunt bine, și vreau mai mult”.
Iubirea este tot, ține loc și de mult, și de puțin. Nu are grade de comparație, nici condiții, nici judecăți. Acceptarea înseamnă să primești tot. Iubirea înseamnă să dai tot. Balanța o găsești când dai și primești cu aceeași intensitate.
În schimb, nu se poate iubire fără acceptare sau acceptare fără iubire când e vorba de propria persoană.
Îmi vine în minte un exemplu frivol, Samantha din Sex and the City.
“I love you, but…I love me more.”
Iubirea și acceptarea de sine merg mână în mână. Te accepți așa cum ești, cu toate ale tale, și înveți să te iubești.
Ce ai descoperit despre iubire în toți anii de școală pentru digital nomads? În iubirea pentru oameni, meserie, natură, viață și în iubirea de sine. Există un fir roșu, ceva ce toate formele de iubire au în comun? Ceva ce, indiferent cât de diferiți sunt oamenii, ți-au transmis toți cei cu care ai lucrat?
Am descoperit că oamenii mă iubesc mai mult decât credeam eu că merit. Încă nu m-am obișnuit cu mesajele de iubire și de bucurie. Și nici nu vreau să mă obișnuiesc, sunt miracole de fiecare dată. Le tratez ca atare, practic nici nu le iau personal – pentru că vorbesc (și) despre persoana respectivă – nu ai cum să iubeșți pe cineva dacă nu te iubești pe tine. Ceea ce văd ei în mine este de fapt în ei.
Iubirea mea pentru oameni, natură și viață, și meseria mea de profesor a rămas constantă, necondiționată. Uneori neexprimată sau, cel puțin, nu loud & clear, așa cum simt.
Cu iubirea de sine am de lucru, nu e ceva ce am fost învățată, dimpotrivă. Work în progress, dar îmi place asta. Îmi place călătoria. Mereu m-am considerat o femeie curajoasă, deșteaptă, puternică, dar am tras de mine că pot mai mult, că trebuie să fac mai bine, că trebuie să mulțumesc pe cineva, să primesc aplauze, să fiu validată. N-a ieșit grozav :))
Toate formele de iubire au în comun un singur lucru – sunt energie. Ceea ce pui în lume, aia primești. Fie că o faci prin cuvinte sau doar gânduri și emoții.
Cum se simte iubirea, pentru tine? Cum arată?
Iubirea pentru mine este… plinătate. Richness. Este emoția aia când ți-e mintea plină de gânduri ușoare și faine, când îți place tot, exact așa cum este. Este împlinire, siguranță, pace, satisfacție, încredere și credință. Este atunci când îți cântă sufletul pentru că îi dai ce-și dorește. Este apreciere și mulțumire și entuziasm. Este când respiri în același ritm cu Dumnezeu. Este când privești totul prin ochelari roz, pentru că este singurul lucru pe care îl ai de făcut pe lumea asta, chiar dacă ai fost învățat că “nu merge așa”. Iubirea este completă, plină, totală, necondiționată. Iubirea înseamnă prezență.
Iubirea este fluidul vital nu doar al lumii noastre, ci al întregului Univers. Iubirea vindecă, iartă și crește. Este pasiune, plăcere și goosebumps, este intuiție și miracol. Este sex, conexiune, “fir roșu” cu Dumnezeu și toate dorințele tale.
Practic, dacă vrei să-ți împlinești dorințele, învață să te iubești pe tine. 🙂
Care este opusul iubirii? Cum arată neiubirea? Este frică, indiferență sau ură?
Disconnection. Opusul iubirii este să crezi că ești abandonat undeva, că ești singur, că nu faci parte.
Frica, indiferența și ura sunt doar niște emoții. Nu sunt bune sau rele. Sunt aici ca să fie experimentate și întotdeauna au o sursă externă care le validează, însă sunt îndreptate spre interior. Ceea ce nu e bine sau rău. De asta ai venit aici, în lumea asta, să le experimentezi.
Indiferența, furia și ura au potențial să-ți împlinească visuri, dacă știi să te folosești de ele. 🙂
Există mulți oameni care trec prin pierderi sau despărțiri. Cum își revine o “inimă frântă”? Cum se tratează acel heartache pe care toți l-am simțit măcar o dată în viață?
Pierderile și despărțirile sunt normale și dorite, sunt alegeri conștiente sau nu. NU sunt aici ca să ne facă rău.
Nu cred în “inimă frântă”, pentru că fizic și spiritual nu este posibil. Inimă închisă – poate 🙂
Când ceva doare foarte tare, doare timp de 9 secunde, believe me or not. Dacă simți durerea în plinătatea ei, după 9 secunde dispare. Și-a spus mesajul, gata, poof. În schimb, mintea este dornică de protecție și preia acea durere și o transformă în suferință. Și o pune undeva în corp, o setează ca “normă”, ca termostat al fricii. Nu poți trece dincolo, că se întâmplă ceva rău. NU se întâmplă. Este o iluzie.
Uită-te la copiii foarte mici. Merg în parc, cineva le ia jucăria sau îi lovește. Plâng și fac un tantrum, apoi își șterg lacrimile și se duc la respectivul și-l pupă. Copiii știu ce înseamnă conexiune și ce este important.
Noi NU ne-am pierdut capacitatea asta, există în noi. Este available, să zic așa, în orice moment. Ce ne-am pierdut este focusul pe ce contează cu adevărat.
Se “tratează” simplu – neîncercând să te tratezi, să vindeci ceva, să te consideri “bolnav”. Acceptând că este așa cum este pentru că toate lucrurile funcționează pentru tine. Și îndreptându-ți focusul spre ceva ce-ți place, ce iubești, ce contează, spre Dumnezeu care este în tine. Dăruind. Învățând să primești tot.
Cât de strâns legată este iubirea de fericire? Poți fi fericit fără să iubești?
Pe scara emoțiilor, iubirea și fericirea sunt cam la aceeași frecvență, au (aproape) aceeași energie. Cea mai “joasă” frecvență dintre ele o are fericirea, apoi vine eagerness, enthusiasm, passion, appreciation. Abia apoi iubirea. Din iubire se naște libertatea, puterea personală, cunoașterea și apoi bucuria – cea din urmă având cea mai înaltă frecvență.
Da, poți fi fericit fără să iubești. Însă ești pe acolo, nu e foarte diferit. Toate astea se simt ca: “Pot să fac asta, fac asta acum, de-abia aștept să trăiesc asta, mă iubesc enorm, îmi iubesc viața, totul e minunat!”
Cum ajungi la împăcare, iertare de sine, ca apoi să te poți iubi cu bune și rele? Din ce ți-au povestit “studenții” tăi, care sunt lucrurile care i-au ajutat cel mai mult în căutarea asta?
Prin acceptare. Faci pace cu ceea ce este, găsești motive să-ți placă de tine – zilnic. Iertarea înseamnă să-ți dai voie să nu te mai simți rău pentru ceva ce nu este, sau nu ai, sau ai făcut/ n-ai făcut. Împăcarea înseamnă pace, să faci pace cu tine și să încetezi să mai lupți. Să găsești balanța / echilibrul între cât dai și cât primești.
Toți oamenii, inclusiv studenții mei, vor să fie văzuți, ascultați, înțeleși. Ce îi ajută este energia mea, faptul că eu nu judec, dar și spun adevărul în față. Am o capacitate uriașă de a crede în ei cu toată forța mea, pentru că îi văd așa cum sunt – minunați. Și le țin oglinda în față până se văd și ei.
Îți trebuie curaj atunci când iubești ceva sau pe cineva? Sau este mai mult despre a te preda, letting it be, letting it unfold, fără să încerci să controlezi sau să te controlezi?
Curaj / voință ai nevoie pentru un singur lucru – să îți oprești gândurile care nu te lasă să iubești și să le schimbi direcția, să te focusezi doar pe iubire, și nu pe găsirea neputințelor și nemulțumirilor. Doar când apar acele nemulțumiri și frici – încerci să controlezi ceva, pe cineva sau pe tine – nu faci decât să oprești flow-ul natural al iubirii.
Surrender nu înseamnă să renunți (letting go) la dorință / la iubire, ci la lupta cu tine și cu gândurile tale. Înseamnă să te dai din calea ta.
Când iubești, și “obiectul” iubirii tale apare în viața ta, NU MAI AI CUM să oprești asta, nu mai ții cont de nimic, nu tre’ să lași să se desfășoare nimic. Este un momentum pe care nu-l poți opri. Nici măcar nu te gândești la asta. NU îți pui întrebări. În iubire NU există întrebări.
Iubirea este când ȘTII. Până atunci sunt doar precursori, situații care arată că au “potențial” de iubire, dar nu sunt exact ce vrei tu.
Când știm că acționăm din iubire, sau că reacționăm din frică?
Când ești în iubire, nu-ți mai pui întrebarea asta.
Iubirea e suficientă și are în ea un momentum, o energie care te poartă, te susține. Te duci, faci, spui, acționezi, iubești. Fără îndoieli.
Când apar îndoielile, nu mai este iubire, și nu este neapărat frică – poate fi neîncredere, durere, nerăbdare. Și atunci, te abții să acționezi, amâni, găsești scuze și întrebări. Tot ce ai de făcut în situația asta este să te focusezi pe un feeling foarte general, pe iubire în sine, nu pe ceva specific, care te poate da jos din carusel.
Există dor bun? Sau este doar starea de lipsă a ceva ce iubești? Îți poate fi dor fără să suferi din cauza asta?
Îți poate fi dor fără să suferi, cum am spus mai sus. Suferința este creată doar de minte, nu de situații externe. Îți poate fi dor de ceva ce a fost sau de ceva ce nu ai trăit încă și se simte ca o “tragere” înspre acel ceva. Pentru că tot ce cauți te caută pe tine. Și este normal 🙂
Eu le văd ca pe două stări diferite –
Longing = a burning desire, eagerness.
Missing = lost/ lack/ absence
În primul caz, eșți pe drumul cel bun, este iubire.
În al doilea, ai o credință că poți pierde/ sau ai pierdut/ sau îți lipsește ceva. Ceea ce este imposibil. Nimic nu-ți aparține, deci nu poți pierde. Pe lumea asta există doar abundență. Fie ea și ‘abundance of lack’.
De multe ori “externalizam” iubirea, și uităm de noi, de nevoile noastre, de ce este sănătos pentru noi. Căutăm iubirea la ceilalți, în public, în carieră, în copii, și deloc în noi. Poți să iubești ceva sau pe cineva dacă nu știi să te iubești întâi pe tine?
Răspunsul este NU. Nu poți dărui dintr-o amforă goală. Nu poți da ceva ce nu ai. Nu ai iubire pentru tine, în tine = nu o oferi.
Însă ceea ce cauți în afară nu este iubire – este validare, confirmare și, uneori, (auto)pedeapsă. Și nu vine din iubire, ci din neîncredere, acel feeling de “not good enough”, vine din nevoie, din respingere, din abandon, din nedreptate, din răni pe care le porți cu tine și de care te protejezi.
Externalizezi pentru că mintea a depus în corpul tău durerea nesimțită, netrăită la timp, sub diverse forme, sub diverse răni (fizice sau psihice) și nu poți trăi așa.
Toți încercăm să facem ABSOLUT ORICE ca să nu mai simțim durerea asta, să o amorțim. Când singurul lucru simplu și clar este să o simți și să o eliberezi. Doar așa rămâi tu cu tine și vezi ce putere ai și ce minunat/ă ești.
Dacă îți pasă cum te simți TU, mai mult decât orice altceva, înseamnă că ai început deja să te iubești.
Atunci când ne simțim neiubiți, respinși, pierduți, abandonați, deseori căutăm un quick-fix. Din experiența ta, cât durează un proces sănătos de autodescoperire, acceptare, până ajungi să te iubești și să te împaci cu cine ești și ce devii. Poate unii oameni au mai multe trepte de urcat și alții mai puține, dar cât de repede ajung oamenii acolo, în medie? Există quick-fix sustenabil?
Da, da, la ultima întrebare – lots and lots of drugs :))) Că drogurile nu sunt bau-bau-ul ăla de credem noi. Sunt doar alegeri, nu bune, nu rele, sunt quick-fixuri cum ai spus. Glumesc, evident.
Poate fi sustenabil, dar trebuie să crezi asta cu adevărat. Și nu suntem acolo (încă). Normal, acum s-au mai deschis mințile, se fac terapii diverse și alternative.
De exemplu, ca “user profesionist” de alcool (ca și quick-fix) știu acum că alcoolul nu te omoară, cum spun unii, ci are două procese: în prima fază te eliberează de rezistență, în faza a doua amplifică ceea ce este deja în tine. Adică amplifică tocmai rana de care fugeai. Poate fi bine sau poate să-ți facă mai rău. Depinde numai de nivelul tău de acceptare și unde ești cu încrederea/ conexiunea/ energia. Dependență fizică nu există, însă există trecerea de la quick-fix la slow/ permanent-fix, ca scuză să nu te uiți unde doare cu adevărat. Când te uiți și-ți pasă, “dependența” dispare.
Ok, hai că m-am îndepărtat :))
Un proces de acceptare poate dura toată viața. Depinde de fiecare, cât de dispus este SĂ SIMTĂ. Nu este un proces intelectual, că altfel am fi toți maeștri. Este un proces emoțional, chestie de care fugim mâncând pământul.
Nu există mai multe trepte sau mai puține și nici proces “sănătos” sau “nesănătos”. Există doar dorința și credința ta că poți. Și că meriți să faci asta pentru tine. Adică să te ierți și să te iubești.
Practic, procesul poate fi super rapid. Recunoșți exact unde ești și ești dispus să accepți asta, să simți ce este de simțit, tot, fără excepții, fără explicații, fără justificări. Și ești foarte dispus să îți iei focusul de pe vindecare, probleme și trecut și să-l pui pe ceva ce-ți place, pe ce apreciezi, pe ce iubești, pe bucurie, pe lucruri frumoase, pe râs, și fun, și relief.
Dacă ești dispus acum să simți RELIEF, indiferent în ce “stare/ situație/ problemă” crezi că ești, procesul este ca și încheiat.
Totul este făcut să fie simplu pe lumea asta. Nu ușor, dar simplu.
Poți să ajungi de la a fi people pleaser la a fi self pleaser, după zeci de ani în care ai încercat să fii pe placul celorlalți și ai depins emoțional de validarea primită din exterior?
Doar crezi că depinzi. După cum spuneam mai sus, nu există dependențe. Sunt doar credințe, patterns preluate, învățate. Sunt gânduri repetate, obișnuințe, NU dependențe.
Avem putere deplină și liberul arbitru să alegem în fiecare moment ce simțim, atât față de noi, cât și față de alții, indiferent de situație sau de trecut. Zecile de ani n-au importanță, ce alegi în momentul ăsta are.
Din experiența mea, cel mai ușor poți ieși din pattern-ul asta prin FURIE. Când dai cu toate de pământ, când urli și lovești perne și te descarci – îți iei puterea înapoi. Totul se schimbă. Însă, evident, acest proces se face acasă, doar tu cu tine. Și fără să îndrepți furia spre tine. Înjurăturile creative primesc puncte bonus 🙂
Abia după asta, poți începe să te apreciezi și să te “validezi” pe tine și să vezi cât ești de mișto.
‘People pleaser’ este doar un fel de a spune “nu sunt suficient, sunt mai prejos, salvează-mă, iubește-mă”. Nimeni nu vine să te salveze. Înfurie-te pe asta și dispare. Este o mare durere acolo, trebuie simțită.
Aaron Doughty vorbește frumos despre acest proces.
Cum îți explici faptul că există extrem de mulți oameni care își doresc să iubească și să fie iubiți, dar atunci când ocazia apare, dau bir cu fugiții?
Sunt niște răni acolo care rulează fin. Fie că e frică de respingere, de abandon, de critici, de rușine, de nedreptate, de pierdere – totul se rezumă la worthiness. Iar când o dorință se împlinește (fie ea iubire, bani, faimă, succes) apasă exact pe butoanele alea, amplifică ce se “întâmplă” în tine din copilărie.
Exercițiul larg folosit (și cu rezultate bune) este să scrii o pagină de “I am worthy of…” și să o completezi.
Însă nu funcționează doar intelectual, ci trebuie să simți că meriți să fii iubit doar pentru că exiști, că ești unconditional worthy of love, success, money și tot ce-ți dorești tu.
Cum simți asta? Prin acea conexiune cu Dumnezeu, gândești și te vezi prin ochii LUI, prin ochii iubirii necondiționate. Te comporți cu tine așa cum te-ai comporta cu copilul tău. Îți oferi ce ai avut nevoie când erai mică și n-ai primit. Sau cum se spune acum – devii bun la parenting față de tine însuți.
Ai observat vreo schimbare la oameni, după ultimii doi ani de pandemie și război, în felul în care percep iubirea și relațiile?
Daaa, sunt plictisiți de prostie :))) Glumesc. Oamenii sunt la fel. Iubesc, suferă, cred, nu cred, fac chestii din impuls sau sunt mai reținuți. Dar da, se simte o libertate mai mare în aer, o amplificare a dorințelor, a visurilor, a relațiilor cu cine/ ce este important.
Intensitatea acestor dorințe crește, rezistența crește, și de aici rezultă un clash, a violent confrontation, pe care o vedem clar acum manifestată în lume, la nivel colectiv și personal.
Depinde cum privești factorii externi, specifici. Cum reacționezi la ce se întâmplă.
Pandemia a adus chestii ffff bune – eliberare din cariere și munci nedorite și neiubite. Multă odihnă, multă putere de vindecare.
Războiul aduce o eliberare din patterns vechi de generații, eliberare de suferințele bunicilor, părinților noștri. Eliberare din frică și feeling trapped, eliberare din “sisteme”, minciuni, așa-zise democrații, terori și neadevăruri. Aduce lumină și o dorință imensă de pace, ceea ce automat generează lumină și pace.
Când vom vedea lumina și pacea? Când încetăm să luptăm împotriva războiului și a celor care credem noi că sunt “de vină”.
Cred că mai urmează ‘surprize’ :)) Mai tre’ să ne eliberăm și de frica de lipsuri/ sărăcie. Și apoi de frica de pământ, de natură, de “încălzire”. Și apoi de frica de alte ființe care există în diverse planuri astrale. Și tot așa.
Creștem, it’s fun. Și da, am văzut la mine că îmi pasă din ce în ce mai puțin, ceea ce e de bine. Mă întorc mereu la mine, la ce simt eu și las doar asta să îmi fie busolă și adevăr.
Crezi că dragostea care ne este “menită” va veni indiferent ce facem? Sau că trebuie să facem noi eforturi pentru a o găsi?
Nici una, nici alta. Nu există menire, există doar alegeri. Nu cred în karme și destin, sunt doar alegeri, poți să schimbi oricând.
Iubirea vine la tine dacă alegi să simți iubire, să ceri și să DECIZI că vrei iubire, iar apoi te dai din calea ta, adică nu ai gânduri care se opun iubirii. Dacă faci efort și o cauți, n-o să vină niciodată. Dacă ai nevoie de iubire ca să fii fericit, n-o să vină niciodată. Dacă ești ok acum și vrei mai mult, you’re home free.
Știu că la începutul cursurilor de la școala Digital Nomads îi pui pe “studenți” să scrie pe foaie un obiectiv, o dorință sau ce caută să obțină în urma cursurilor, apoi să o pună deoparte. La final, cred că mulți îți povestesc dacă dorința s-a îndeplinit sau nu. Ce își doresc cei mai mulți dintre ei?
Libertate. Însă nu toți și-o asumă. Adică dorința se împlinește întotdeauna, dar atunci când nu vine pe calea pe care cred ei că este posibil să vină, nu îi deschid ușa.
Vor claritate, călătorii și business-uri mișto și asta obțin, așa mi-au spus și se vede 🙂
Și cred că, înainte de toate astea, toți vor să fie văzuți, auziți, încurajați, iubiți. Iar eu pentru asta sunt aici.
Uneori ne simțim răniți de acțiunile celor pe care îi iubim. De la o vorbă urâtă, la lucruri mai grave, cum ar fi abuzul fizic sau psihic, există o serie de experiențe care pot provoca foarte multă durere și pe care este greu să le iertăm, chiar dacă iubim. Din ce ai aflat până astăzi, când este momentul să decidem să iubim un om de la distanță? Poate fi sănătos să renunțăm la o iubire?
Este extraordinar de sănătos să renunți la un om, la o relație, NU la iubire. Iubirea n-are de-a face cu omul ăla sau cu nimic exterior. Momentul în care decizi este momentul în care înțelegi (și simți) că ești worthy of love și că meriți (și poți) să ai tot ce vrei, cum vrei tu.
Rănit te poți simți doar când alegi asta (de cele mai multe ori nu este conștientă alegerea), este din interior și nu are legătură cu nimeni. Oamenii, situațiile de viață sunt doar oglinzi. Îți arată unde ai credințe care nu te ajută să ajungi mai repede la ce-ți dorești.
Abuzul, vorbele urâte, experiențele de genul, sunt dureri existente deja și nesimțite când a fost momentul (fie în viața ta, fie în viața părinților, bunicilor tăi). Nu sunt acolo să te pună jos pe tine, ci sunt PENTRU TINE. Să îți arate cât de puternic ești și că poți simți, ierta, accepta și schimba tot. Totul este să și vrei asta.
Totul este o decizie și orice are o soluție. Începi de aici. Te deschizi că există o soluție, chiar dacă nu știi care este aceea.
Din experiența ta și din sutele de povesti pe care le-ai auzit, care sunt motivele pentru care oamenii intră într-o relație care îi face fericiți, care îi fac să rămână pe termen lung și care îi ajută să construiască împreună? Și care sunt scuzele pe care le folosesc oamenii cel mai des ca să rămână într-o relație în care sunt tot mai nefericiți?
Oamenii aleg că vor să experimenteze chestia asta numită “relație”, așa cum o definesc ei, în mod specific. Rămân pe termen lung din tot felul de motive, extrem de personale, scuze sau atașament, dorință sau iubire sau safety.
Să construiești împreună înseamnă, în primul rând, să crești împreună. Că dacă unul crește (energetic vorbind) și celălalt nu, atunci apare “ruptura”. Oamenii nefericiți, din orice fel de motive, aleg să rămână în ceva cunoscut pentru că le este frică de ei înșiși și de dorințele lor, și au credința asta că nu pot avea ce vor, cum vor ei.
Ce recomanzi celor care, ca și mine, caută drumul și răspunsurile către iubirea de sine, siguranța că ești vrednic de iubire, că meriți, că ești deja tot ce ai nevoie să fii? Cum te găsesc oamenii?
Să nu mai caute. Întotdeauna ești pe cel mai bun drum, n-ai cum să dai greș. Enjoy the ride, as good as you can.
Iubirea de sine vine (și) din a-ți urma entuziasmul, curiozitatea, în fiecare moment, pe cât de bine poți, cu ce deții în acel moment, fără să aștepți rezultate.
Siguranța că ești vrednic de iubire, că meriți, este o stare, o emoție. Nu ți-o poate da sau lua nimeni și nimic. Ești deja tot ce ai nevoie să fii and more. Nu te mai întreba, mergi și fă ce-ți place și, dacă te asculți, o să vezi că se instalează by default și acest worthiness. Și că, de fapt, nu a lipsit niciodată.
Oamenii mă găsesc pe ioanabudeanu.com.
Mulțumesc, Mia. Te iubesc!