Faptul că nu am regrete sau ranchiuni din trecut nu înseamnă că voi preamări oamenii sau întâmplările care m-au traumatizat. Una e iertarea și alta este să ridici în slăvi traumele, dându-le ca exemplu de Așa-Da celor din jur.
Pe principiul “Tata m-a bătut și uite eu ce bine am ajuns” sau “Lasă dragă, că eu am trăit în sărăcie când eram mică și asta m-a ambiționat”. Dar cine a spus că nu ajungeai aici, la același nivel, și fără chin, și fără durere? Oare nu cunoaștem și oameni care au avut pace și liniște, iar astăzi sunt puternici, iubiți, performanți, fericiți? De ce nu-i dăm pe ei exemplu?
Să glorificam abuzul, lipsurile, presiunea pusă pe copil să performeze, testarea limitelor unui om ca să “îl înveți” să fie puternic, înseamnă să ridicăm în slăvi nefericirea. Eu când aud genul asta de exemple mă sperii, în special când le aud de la cei care sunt și părinți.
Ești un om bun, blând, cu compasiune și înțelegere ÎN CIUDA traumelor, nu DATORITĂ lor
Dacă astăzi ești un om cât de cât sănătos la cap, asta ți se datoarează exclusiv ție. Ești un om bun, blând, cu compasiune și înțelegere ÎN CIUDA traumelor, nu DATORITĂ lor. Diferența este colosală și, de multe ori, trasează linia extrem de subțire între a ieși din tiparul toxic în care te-ai format și, dimpotrivă, a da mai departe exact aceleași traume, sau chiar mai nasoale, copilului, partenerului, prietenilor, subalternilor etc.
Nu-i de ridicat statuie oamenilor și întâmplările care ți-au făcut rău. Nu-s de dorit și altora, nu-s de dat exemple de bune practici. Sunt de acceptat, iertat, de împăcat și de ales (doar dacă vrei) să vezi frumusețea colaterală în toate lucrurile trăite până azi. Poți povesti ce te-a ajutat spre această iertare, împăcare, acceptare, dacă există oameni în situații similare care întreabă, care cer un sfat.
Dar în rest, ei bine, nu, mersi, aș fi preferat să nu merg la terapie niște ani, pe la biserici, să citesc zeci de cărți, să caut studii, să stau prin vreun tribunal, să investesc tone de resurse, ca să trec peste vreun accident, moartea cuiva drag, ani de umilință prin școală sau liceu, vreo relație toxică, vreo copilărie într-o familie destrămată, abandon sau orice altă nenorocire. Chiar nu-i nevoie de tragedii ca să mă construiesc pe mine. Mulțumesc, dar prefer să mă compun din lumină, dacă se poate, dragă lume :)) Semnat: orice suflet de om.
Și apropo de citit și mers pe la terapie, explică neurologii, psihologii, oamenii de știință, cum ne formăm în primii ani de viață. Cum crește, concret, creierul. Cum se dezvoltă conexiunile emoționale. Ce stil de atașament duci cu tine toată viața. Cât rău poate face abuzul, sau simpla absență a părinților. De stăm apoi prin cabinete și prin relații, muncind, cu anii, încercând să salvăm ce e bun și să corectăm ce e rupt.
Să spui: “Hei, uite ce om de succes sunt, dacă nu mă goneau ai mei de acasă nu ajungeam așa departe” sau “Primul meu job m-a călit și m-a pregătit pentru viață. Aveam un șef care ne făcea albie de porci și ne trimitea după cafele”, este nociv pentru tine și toți cei în relație cu tine. Nu numai că refuzi să vezi câte cicatrici ai, sau chiar răni deschise, dar propagi ideea ( fără fundament științific) că toți oamenii au resorturile tale emoționale/ fizice/ psihice, că toți au resursele tale și, deci, vor reuși să ajungă toți la rezultatele tale. Nimic mai fals.
ONE SIZE DOES NOT FIT ALL – O să tot scriu asta, sper că de sute de ori, poate imi fac și-un tatuaj 🙂
Tu ești unic. Nimeni nu îți este identic. Și oprește-te la asta. Digeră un pic. Ești special, ești DIFERIT. Asta înseamnă că tot ce-ai învățat bun, doar tu puteai învață bun din acele întâmplări. Tot ce-ai deprins rău, doar tu puteai deprinde rău din acele întâmplări. Nimeni altcineva n-ar fi avut rezultatele tale. Nimeni altcineva nu le va avea!
Ce ai putut tu să depășești poate pe mine m-ar dărâma
Ce ai putut tu să depășești poate pe mine m-ar dărâma. Ce am reușit eu să înțeleg și vindec poate pe tine te-ar inhiba, descuraja, ți-ar provoca frici și anxietate.
Hai să ridicăm în slăvi fericirea, nu toxicitatea. Să povestim cum “Profesoara mea din Generală a crezut în mine. Asta m-a ajutat să îmi aleg meseria pe care o iubesc.” Sau “Mama obișnuia să îmi spună poveșți în fiecare seară. Le inventa pe loc. Așa am înțeles cât de importante sunt cuvintele și cât de multă grijă trebuie să avem cu ele”.
Dați mai departe ce ați trăit bun, ce v-a fost dat din iubire. Asta ne-a întărit pe toți. Nu bătăile, jignirile, scoaterea la tablă, umilirea, îngrijorarea, lacrimile celor dragi, sărăcia, minciunile. Alea doar au creat mecanisme de apărare și de supraviețuire. Care, în timp, se pot transforma în arme cu care îi rănim pe alții, nu neapărat în scuturi care ne țin în siguranță. Și chiar de ne-au creat o platoșă utilă în unele cazuri, de multe ori ajungem să rămânem cu totul ascunși în spatele ei, temători în a fi noi înșine, terorizați că vom fi respinși dacă ne afișăm vulnerabilitatea, nesiguranța, sensibilitatea.
Nu suferința ne face mai puternici. Noi ne facem mai puternici, doar dacă vrem, doar dacă ne-a durut destul încât să ne mișcăm din loc. Sunt oameni care trec prin încercări grele și nu învață nimic, nu schimbă nimic, rămân în negru și întunecat, victime. Ba uneori devin chiar agresori la rândul lor.
Și sunt oameni care suferă, se dau cu capul, iar din asta înfloresc, înțeleg că-i mega fain s-o iei de la capăt, că crucea ne-o ducem oricum toată viața, și mai bine o duci cu spatele drept, poate chiar în pași de dans (în zilele bune), decât să treci târâind-o prin mizerie și să mai dai și altora în cap cu ea, din greșeală sau intenționat.
În loc să se dea concurs național de-a “cine pare mai puternic”, mai bine am lăsa deoparte obsesia asta și-am investi în umanitatea din noi. Una este să fii performant la job, în societate, într-un sport, să fii de neoprit, să fii ceea ce unii ar numi “om de succes”. Și alta este să fii fericit, stabil, încrezător în tine, sănătos, inteligent emoțional. Să ai scânteia aia în ochi, în gesturi, în mișcare, în acțiune. Un vis, o dorință, niște valori, niște idealuri, să te ții bine de ele indiferent cine și ce apare. Prima nu o include neapărat pe a doua. De fapt, foarte rar se întâmplă asta.
Scriind despre asta, mi-a tot venit în minte cartea lui Andre Agassi – Open. Despre ce înseamnă să fii cel mai bun, să fii “puternic” în ochii unei lumi întregi, dar să te prăbușești de multe ori pe dinăuntru. Și, deși la exemplul lui mulți ar zice exact asta: “păi da, dar dacă tatăl lui nu i-ar fi forțat limitele așa cum a făcut-o, nu ar fi ajuns atât de departe”, întrebarea mea, la final de poveste, a fost tot asta: “Departe” pentru cine? Pentru mama, tata, prieteni, public, soție, sponsori? Și cât suflet să vinzi?
În loc să ne perpelim oamenii dragi ca să-i facem “puternici ca noi”, ar trebui să ne perpelim pe noi în a găsi soluții pentru o stare de bine, împlinire, libertate de gândire, de exprimare, de simțire. Când ești tu plin, atunci poți preda oricui lecții de calitate. Poți fi modelul care poate ție ți-a lipsit și pe care l-ai dorit. Abia atunci poți învață pe cineva cum e să fii puternic. Sau poate nici nu vei mai simți nevoie să înveți pe cineva, să demonstrezi, să validezi. Nu vei mai avea un complex de superioritate. Îți va fi de ajuns să exiști în legea ta.
Fiți bine, faceți bine,
Mia