Este adevărat că am ales numele pentru atelier acum 10 ani, în vremea când lucrăm la o agenție de publicitate și practic aveam în imediată apropiere o echipa de oameni talentați care știau exact asta: cum să construiești un brand. Țin minte că făcusem o lista cu 6-7 nume, deși Moft îmi plăcea și mie cel mai mult. Și i-am rugat să voteze ce li se pare mai potrivit. Concluzia lor a fost și concluzia mea. M-am bucurat atunci că și oamenii care nu sunt atât de apropiați de flori sau de hobby-ul meu sunt atrași de numele asta.
DEX ar zice că Moft înseamnă un lucru sau o problemă fără valoare, fără însemnătate. Alte sinonime ar fi: capricii, fandoseli, nazuri, fasoane. Și sigur, florile sunt, de fapt, un capriciu, nu un bun de imediată necesitate. Ceva care îți place, te încânta, dar nu îți trebuie. Nu este o nevoie, este o dorința, fără de care poți să trăiești mai departe, liniștit. Dar eu am ales Moft din cu totul și cu totul alt motiv. Unul pe care nimeni nu îl intuia. Pentru mine înseamnă ceva tare valoros. Era un statement.
Moft este de fapt alintul pe care îl folosea Camil Petrescu pentru Cella Serghi. Eu sunt fan Cella Serghi. Este scriitoarea mea preferată, din literatură română. Am citit multe despre ea și ei doi. Dincolo de opera ei, m-a interesat mult povestea din spate. Spusă de ea, de el, de prieteni sau cunoscuți. Practic e o poveste de dragoste acolo. O dragoste neîmplinită. Una care i-a marcat viață și opera. Și am studiat mult subiectul. De la scrisori, la cărți, la dedicații puse pe cărți, la monografia scrisă de Doina Rad sau interviuri date de Cella de-a lungul timpului.
Povestea lor este cea a unei iubiri care nu apucă vreodată să se consume, dar nici nu se stinge sub trecerea anilor. Este o dragoste chinuitoare, mereu pe muchia unui “ce ar fi fost dacă…?”, mereu în așteptare. Așteptare dureroasă pentru Cella Serghi, care, după tot ce am reușit să aflu, nu trece vreodată cu adevărat peste această neîmplinire.
Camil îi spune Moft, și Cella îi este, de multe ori, exact asta. Un capriciu. Apoi îi găsește diverse derivate, în funcție de situație: „Moft năzdrăvan”, „Moft solipsist”, „Moft apodictic”
“Camil mă privea uneori că de pe alt tărâm, alteori parcă era gata să mă îmbrăţişeze. Într-o clipă mă tachina, începea să se joace cu mine, să mă chinuie şi să mă descompună că pe o jucărie, că să-mi cunoască toate rotiţele, să fie ale lui. Dar el, nu al lor, nu al meu, el al nimănui. Nici măcar nu se teme, nu se apără. E sigur de el, sigur şi uşor ironic. Sigur şi puţîn trist. Că un om în faţa unei vitrine, admirând o bijuterie care-l fascinează. Ar vrea s-o aibă, dar ştie bine că asta nu se poate. Îl desparte o vitrină, adică o lume. E durere şi furie în privirea lui. E şi ceva îmbietor şi bun. Va pleca din faţa vitrinei cu o uşoară nostalgie. Are alte treburi, alte socoteli. Lumea e mare. Nu-i cât vitrină. Dar pentru mine pământul s-a micşorat. E atât cât îl înconjoară pe el. Lumea e toată el.”
“Pe firul de păianjen al memoriei” este cartea autobiografică în care se găsesc cele mai multe referințe directe către Camil Petrescu. Acolo pomenește Cella și de numele de alint atât de drag, astăzi, mie.
“În preajma lui, pe plajă, se strângeau codanele, femeile foarte tinere, că în jurul pictorului de care fusesem îndrăgostită când aveam şaisprezece ani, la Mangalia. Diferenţa de vârstă dispărea inexplicabil între Camil şi şcolăriţele din jurul lui.
Eu aveam douăzeci şi trei de ani şi mi se părea că nu mai sunt tânără, că am trăit o sută. Camil, sigur de el, orgolios, era încântat de soare, de mare, de mine. Uneori, mă căuta îngrijorat.
— Moft, pe unde umbli? Unde-ai fost?
— Era prea mare înghesuială aici.
— Moft, nu fii bosumflat! Cum te scap, cum o iei razna.
Ochii îi scânteiau, faţa-i strălucea, totul în jurul nostru strălucea, scânteia, vibra. În razele soarelui, coasta era într-adevăr de argint, marea liniştită părea un imens cobalt. Camil era destins, fericit. Dar uneori, din senin, se întuneca.
Era mândru când mă vedea cât de departe înot, dar şi îngrijorat. Îi arăta lui Vraca un punct în depărtare:
— Uite scufiţa albastră, uite unde a ajuns! E o nebunie!”
”— N-ai nelinişti, incertitudini? mă întreabă Camil.
— Neliniştile le-am moştenit. Incertitudini? Nu, slavă Domnului! Trăiesc între două certitudini. M-am născut şi am să mor.
Camil e dezarmat.
— Moft solipsist!
Nu ştiam ce înseamnă solipsist, dar nu întrebam…”, scrie Cella, în același volum.
”— Moft năzdrăvan! exclamă, când dimineaţa la opt mă întâlnea lângă chioşcul de unde îşi lua ziarele. Ce cauţi la ora asta pe străzi?
Îl conduceam până la Capşa. Simţeam că abia aşteaptă să rămână singur să-şi răsfoiască ziarele. Totul îl interesa. Pe mine, doar el. Nu mă chema să întru, să stăm de vorbă. Despre ce am fi putut vorbi acolo, în auzul, în văzul tuturor?
Odată m-a întrebat, cu totul neaşteptat:
— Când vii la mine?
Am plecat fără să răspund. Am fugit”
Mie Moft îmi amintește mereu despre ce înseamnă să admiri o frumusețe, a gândului, a spiritului, într-atât încât să știi că binele pe care i-l poți face este să îi lași libertatea neștirbită.
Camil Petrescu ar fi putut oricând să o aibă alături pe Cella, să și-o însușească, să o numească “a mea”, și ea cu bucurie s-ar fi predat unui rol, de altfel secundar, în cartea vieții lui. Dar n-ar mai fi devenit Cella Serghi, scriitoare, ea însăși, ea cu tristețile și fericirile ei, ea cu dragostea neîmplinită, ea ca Diana Slavu sau Mirona. Nu și-ar mai fi aparținut sieși, ci ar fi fost doar o extensie a marelui scriitor Camil Petrescu. N-aș mai fi scris astăzi de ea, generații întregi n-ar mai fi citit-o și n-ar mai fi învățat din luptele, experiențele, trăirile ei. Dacă ea ar fi devenit femeia lui Camil Petrescu, ar fi rămas doar atât și, probabil, nici nu ar fi păstrat rolul asta prea multă vreme. Deși bărbat cu un ego puternic, foarte preocupat de sine, capricios și schimbător, Camil și-a dat seama foarte devreme de potențialul ei, a ajutat-o să îl descopere, a șlefuit din umbră și a îndemnat-o să scrie, să nu se irosească în frivolități. Iar Cella și-a asigurat o existență mai lungă, întinsă pe secole,pentru că el a decis că ea să-i rămână doar atât…“Moft”.
Făcând o analogie la dragostea pentru flori, viața de florăreasă, activitatea într-un atelier floral… Florile “de camp” sunt pentru floră ceea ce speciile de animale sălbatice sunt pentru faună. Ele sunt valoroase, ne încântă, sunt puse în valoare acolo, libere, în mediul lor. Și doar așa își păstrează frumusețea, vitalitatea. În momentul în care culegem un buchet de maci sau de bujori sălbatici (de altfel, unele specii de flori sunt și protejate prin lege) și îl punem în apă, florile se vor ofili în câteva ore. Nu pot rezista, nu le putem prelungi viața, indiferent ce trucuri folosim. Asta înseamnă că scurtăm viața florilor cu câteva zile sau chiar săptămâni, pentru o plăcere de moment, una egoistă, dacă mă întrebați pe mine.
Florile de cultură sunt flori “domestice”. Special create pentru a fi cultivate, recoltate și apoi introduse în spațiul nostru personal, ele au o durată de viață extinsă, cresc în mediul controlat, și tot în mediu controlat ajung, atunci când le așezăm în vază, la birou sau acasă. Ideal este ca, atunci când se ofilesc, să fie reciclate și transformate în compost tot în mediul controlat, spre deosebire de florile sălbatice, care ar trebui să rămână în natură și să se descompună natural, în condiții specifice mediului în care au crescut.
Să iei o floare rară din mediul ei doar ca să te bucuri câteva ore de un farmec deja smuls este un moft. Să lași o floare rară să-și trăiască frumusețea în natură este o declarație de respect, admirație, iubire, apreciere pentru esența florii, pentru creșterea ei, dezvoltarea și apoi trecerea ei.
Moft îmi amintește mereu să respect ceea ce este sălbatic și rar, să las să fie acolo unde îi este bine, acolo unde își poate împlini potențialul. Îmi amintește asta legat de flori, dar și legat de oameni. Să las să înflorească orice și pe oricine, în lumina și în solul care îi priesc.